Vrea doar sa plece

Mi-am facut bagajul azi. Nu e mare, nu am foarte multe lucruri de luat cu mine. E doar o valijoara cu mai multe buzunarele. In fiecare buzunar am presarat aroma amintirilor si mi-am pus la pastrare cate un vis. In cel mai mare compartiment al valizei mi-am capturat dorul. Dorul ala atat de apasator care imi roade din suflet si-mi sfasaie din putere, din vlaga.

mi-am chemat un nor care sa ma duca pana in gara. A spus ca intarzie, asa ca am pornit pe jos. Sunt atat de entuziasmata ca plec, incat nu mai simt nici frigul. In sfarsit imi voi gasi fericirea. In sfarsit…inainte sa plec mi-am stropit hainele cu parfum de ploaie si mi-am dat pe buze cu balsamul saruturilor tale. Ma simt protejata, va fi bine.

Am plecat desculta in calatorie. Nu vreau sa ingreunez norul cu greutatea bocancilor mei. Daca frigul va ajunge la talpile mele batucite de mersul prin viata, desi nu lunga, dar foarte anevoioasa, voi ruga fulgii de nea sa se transforme-n soare. Macar pentru mine. Macar putin…chiar foarte putin. Doar sa nu-mi mai fie frig.

Valijoara nu e grea. Visele mele nu sunt mari. Sunt normale, poate prea normale, de aceea nu ingreuneaza bagajul. Dorul? Dorul e mare, dar e dor de iubire, dor de respect si dor de tine. Dorul de tine ma face sa merg mai incet, dar poate doar asa mai pot contempla universal lumii mele, orizontul indepartat care-mi deseneaza marginile infinitului.

Norul nu mai vine. Mi-a soptit ca nu-l lasa Sefu’ sa vina sa ma ia. Off, va trebui sa merg pe jos. Ce rau e Sefu’ asta. Ma lasa sa-mi car valijoara singura. Macar de-ar fi trimis o stea dupa mine. As fi luat un pumn de fulgi in mana si nu m-ar fi ars. As fi topit un colt de stea doar pentru mine. Apoi as fi rugat din nou fulgii sa se transforme-n soare si i-as fi lasat acolo, sa compenseze coltul pierdut al stelutei.

Off, va trebui sa ma descurc singura in calatoria asta. Norul mi-era singurul prieten, cu el vorbeam cand mi-era greu si spre el priveam cand mi-era bine. Nu era un nor de ploaie, era un nor din-ala pufos, alb, ca vata de zahar. Pe el trebuia sa ma asez si sa-mi gasesc fericirea. Caci eu asta caut: fercirea. Spre ea am pornit. Pentru ea mi-am impachetat visele in valijoara.

   Acum imi dau seama ca sunt mult prea multe obstacole in calea mea. Dorul de tine se face tot mai greu, tot mai dificil de tinut in valiza. Parca vrea sa rabufneasca si sa-mi sfasaie captuseala compartimentului. Vrea sa iasa afara, sa vada si el cum e. parca si dorul de iubire imi sopteste ca incepe sa se sufoce inchis acolo. Dorul de respect? El cred ca a adormit, e obisnuit cu spatiile inchise. Ce ma fac cu voi? Sa ma intorc? Sa va dau drumul sa alergati pe pajistea sufletului meu? Si cu fericirea mea cum ramane? Visele mele doar acolo puteau sa supravietuiasca. Aici aerul nu e bun pentru ele. Fericirea era singurul antidot pentru starea in care ma aflu.

Ce ma fac cu tine, valijoara? Sa te intorc? Sa ma intorc? Sau sa incerc sa ajung totusi pana la fericire, cu riscul de a-mi degera picioarele si de a-mi cotonogi mainile din cauza greutatii.

Dorule, te rog, fii mai intelegator. Nu ai voie sa iesi acum afara. Mai asteapta putin.

 Fericire, muta-te mai aproape. Am nevoie de putin din tine.