Impletind idei

Astazi am deschis pentru prima data ochii. Pentru prima data, de cand exist, pleoapele mele au reusit sa-mi descrie adevarul. Adevarul acela crunt, adevarul care doare si care te face sa-ti dai seama ca de fapt, totul e vag. Nu cunosti absolut nimic din aceasta lume, tu, muritorule! Nu stii ca de fapt, lumea nu e formata din Bine si Rau, lumea e formata din "eu" si "tu".
De ce te crezi atat de important? De ce crezi tu ca ai putea cuceri aceasta lume? Oare nu-ti dai tu seama, omule, ca de fapt nu esti decat o particula neinsemnata in tot ceea ce inseamna Univers? Da, atotstiutorule! Asta esti! De ce ai tu impresia ca cineva te va baga in seama si vei fi tu cel care isi va ridica tulpina mai sus decat ceilalti?
E o lume vulgara, o lume care raspandeste ignoranta si imbecilitate. Traim in aceasta lume..sau ma rog, ne ducem la bun sfarsit ciclul dezvoltarii. Traim, iubim si murim!


Iti rupe sufletul, iti ataca mintea si te lasa doar o umbra care-si gaseste reflexia intr-o oglinda murdara. Timpul! El este vinovat pentru tot. Trece prin tine si te lasa gol. Nu-ti poti acoperi goliciunea, caci EL nu-ti lasa nici macar o bucatica de speranta. EL este crud, EL iti soarbe seva vietii pentru a trai.

Iti rupe radacinile si te lasa sa zbori in bataia vantului. Franturi din tine raman pe pamant, dar o mare parte  din tine traieste calatoria timpului. Aceasta este SCHIMBAREA. Timpul nu te lasa. E cel mai egoist iubit al tau, cel mai orgolios si cel mai dur iubit al tau. Facand dragoste cu timpul, stii de la inceput ca trupul tau va fi rupt in bucati, ca sufletul tau se va incatusa si, in incercarea lui de a scapa, va muri. Poate ca trupul va muri inainte, poate vor muri impreuna. Timpul este cel ce castiga in jocul dragostei. El nu pierde niciodata. Dupa ce va face dragoste cu tine va pleca si va zambi malefic dupa colt, privindu-te si lasandu-te in mrejele disperarii si fara de speranta.
Nu poti alege. Timpul te poseda oricum. Dar e dragoste. Depinzi de el. Ai vrea sa scapi, ai vrea sa dispari si ti-ai dori cu ardoare ca timpul sa nu mai existe in viata ta. Dar e imposibil. Depinzi de el. Din el iti iei gurile de aer pentru a trai, din el respiri. Din trupul lui iti culegi lacrimile si zambetele. Din timp iti iei viata.
E dureros de dulce, EL, timpul.

Dreptul la timp (Nichita Stanescu)

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Ai putea fi piatra sau ai putea fi om

Gresesti. De fiecare data. E normal zic unii, e anormal zic altii. Te mulezi dupa societate, dupa strainii de langa tine si uiti de adevaratele valori ale vietii, uiti de tine! Din aceasta cauza, la fiecare pas de-al tau prin viata, tragi cu privirea la umbrele vii din jur. Ai nevoie de fiecare data ca cineva sa te aprobe, sa dea din cap si sa-ti spuna: "acum ai voie sa gresesti".
Te inchizi in tine si n-o mai faci. Decat sa depinzi de straini, mai bine nu mai depinzi...nici de ei, nici macar de tine.
As vrea sa-mi pot intoarce privirea din fata monitorului si sa te gasesc la masa mea. Sa te gasesc aici si sa-ti port camasa. Sa-ti respir sufletul si privirea blanda. As vrea ca tu sa fii singurul strain care sa se uite in ochii mei si sa ma aprobe, sa-mi dea voie sa gresesc. Sa gresesc intr-atat incat sa ma indragostesc, sa-mi deschid sufletul si mai ales, am nevoie ca tu sa fii vinovat de toate astea.
Citeam azi undeva ca daca am o inima puternica si o minte buna, nu mai am nevoie de nimeni altcineva care sa ma indrume, care sa ma faca sa depind de el. Dar cine poate? Eu nu pot. Eu nu sunt un lup singuratic, sunt om. Am nevoie in fiecare clipa a vietii mele de cineva langa mine. Nu putem lua decizii fara sa facem corelatii cu cineva de langa noi, chiar fie el si strain. 
Mi-ar placea de fapt sa fiu un lup. Sa-mi alerg singuratatea si sa-mi urlu specia la luna. As vrea sa fiu libera si pe spatele meu sa se reflecte razele soarelui. Labele mele sa se racoreasca cu stropi de roua si ochii mei sa vada salbaticia pura. Sa fie salbaticie si sa fiu puternica.
Dar eu nu am sa reusesc niciodata sa ma detasez de haina mea de muritoare si sa vanez altceva decat mituri si propriile-mi idealuri. Pentru ca sunt slaba, pentru ca ma las indrumata prost, ma las influentata de cei mai josnici muritori. Imi pare rau ca nu am curajul sa o iau la fuga printre zgomotele orasului si printre culorile cenusii ale cladirilor. Imi pare rau ca nu-mi pot urla frustrarile la luna. Nu sunt destul de puternica. Tu m-ai invatat sa aleg, iar fiecare alegere de-a mea a venit odata cu cate-o greseala.
Sau poate ca nu e vorba de greseli, poate ca nu e vorba de oamenii din jur, poate ca ei nu-ti vor decat binele si nu au nicio vina. Poate ca tu esti de fapt ala care s-a impietrit, care nu reuseste sa distruga zidul de piatra din jurul sufletului sau si a ramas incremenit in orgoliu.
De fapt, da! Asta e greseala: orgoliul.